Trecerea la Domnul a unui enoriaş drag
Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!...Odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsă 14, 13).
Moartea este o încercare mare pentru fiecare dintre noi. Ne este greu să suportăm durerea despărţirii de cei apropiaţi ai noştri, rude şi prieteni, de universul nostru familiar, de tot ce avem, de lucrurile pe care obişnuim să le facem. Ne încearcă teama de cum vom muri, teama de necunoscut, dar ne întăreşte biruinţa lui Hristos asupra morţii, înfrângerea morţii şi a stricăciunii ca fenomene fizice. Dacă în Vechiul Testament, se puteau auzi cuvinte de genul: „oare morţilor vei face minuni, sau cei morţi se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine?” (Psalmul 87, 11), deci un motiv de tristeţe pentru moartea cuiva, în Noul Testament avem încredinţarea că cei morţi în Domnul, adică creştineşte, sunt fericiţi. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune clar: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Aşadar moartea este de fapt mutare, iar dincolo ne însoţesc faptele noastre bune aducătoare de odihnă binemeritată pentru cei ce au ostenit cu râvnă, după cuvântul lui Iisus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” (Matei 11, 28).
Parohia noastră a pierdut de curând un om drag nouă şi familiei sale: domnul Mihai Marinescu. Miercuri 28 august, părinţii Silviu, Vasile şi Emanoil, împreună cu cei care l-au cunoscut şi iubit, ne-am rugat în biserică pentru odihna sa şi am rostit din tot sufletul cuvintele „Dumnezeu să-l ierte”. A fost un model de soţ şi tată, un om cu bun simţ, care postea, se ruga, frecventa slujbele bisericii, dând dovadă de amabilitate şi solicitudine.
În ultimii ani de zile, Dumnezeu i-a vorbit prin intermediul suferinţei. Ea face parte din condiţia umană, dar ne putem salva dacă Îl simţim pe Dumnezeu în apropiere. Aşadar boala poate fi un prilej de mântuire şi cine rabdă devine asemenea unui mucenic. Prin suferinţa sa, domnul Mihai s-a împăcat cu Dumnezeu. Graţie credinţei sale în Dumnezeu, suferinţa nu i-a generat ură sau mânie, dimpotrivă, l-a întărit sufleteşte. De fiecare dată când mergeam să-l spovedesc şi să-l împărtăşesc, chipul i se lumina pentru că ne revedeam, dar mai ales pentru că urma să-L primească pe Hristos. Teama de ce urma să se întâmple nu s-a transformat în disperare şi deznădejde, ci prin credinţă, în bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Vidul şi imobilitatea fizică pe care le-a creat suferinţa au fost umplute de prezenţa celor care l-au încojurat: doamna Mariana, soţie care i-a fost alături cu un devotament rar întâlnit astăzi, timp de aproape 60 de ani, şi fiica sa, Alina. Prin înţelegerea şi sprijinul celor două fiinţe mult iubite şi iubitoare a putut să accepte mai uşor suferinţa şi, implict, sfârşitul cu încredere în Dumnezeu şi în învierea sa spirituală. Era conştient de dependenţa sa de Dumnezeu şi de cei dragi; această conştiinţă l-a făcut liber şi deschis faţă de cei prin care i-a venit şi sentimentul de siguranţă. Nu există dificultate pe care iubirea să nu o învingă, nu există boală pe care iubirea să nu o vindece, nu există păcat pe care iubirea să nu îl absolve, mai ales dacă este necondiţionată.
Credinţa şi nădejedea în Dumnezeu, însoţite de dragostea celor din jur, l-au ajutat pe domnul Mihai să treacă cu demnitate în lumea veşniciei. Sufletul său călătoreşte acum spre sălaşurile cereşti, iar la 40 de zile, după mărturia Sfinţilor Părinţi, va fi judecata particulară, adică personală. În acest timp, avem datoria să ne rugăm fiebinte pentru sufletul său, iar durerea cea mai mare a despărţirii pe care o resimt cel mai mult soţia şi fiica să fie o mărturisire a reîntâlnirii cu el. Pentru aceasta este nevoie ca să vieţuim în aşa fel încât Dumnezeu să ne găsească vrednici de o astfel de reîntâlnire, cu el şi cu ceilalţi dragi ai noştri plecaţi în veşnicie.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Pr. Emanoil BĂBUŞ
