Istoric
Trecătorii care traversează Podul Izvor spre Parcul Cişmigiu, privind în dreapta, întrezăresc printre blocuri o biserică albă, ridicată pe o movilă de pământ, cu un aspect impunător, conferit şi de treptele monumentale din marmură, ce-i străjuiesc intrarea.
Cercetând izvoarele istorice care vorbesc despre spaţiul dintre apa Dâmboviţei şi „balta cea mare a Cişmigiului”, aflăm că pe locul actualei biserici a existat o bisericuţă de lemn, construită cu mult înainte. Textul istoricului G.I. Ionnescu-Gion este primul care menţionează despre această biserică de lemn. Aflăm că movila pe care se află biserica era numită, ca şi astăzi, a Gorganului sau a Gorganilor. Existenţa movilei în acest spaţiu ne poate face să credem că a fost construită artificial, ca zecile de gorgane din Câmpia Bărăganului. Se pare, însă, că ar fi un rest mai rezistent, din podişul de odinioară, în care Dîmboviţa şi-a săpat albia.
Atestare documentară
Cea mai veche menţiune asupra bisericii pare a fi cea pe care o găsim în hrisovul lui Matei Basarab, din 6 august 1639. În timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), a fost închinată ca metoh mănăstirii sale de la Cotroceni. Biserica exista şi în timpul lui Constantin Brâncoveanu, în jurul anului 1694, când primeşte de la acesta, ca danie, un clopot.
Ultimele cercetări, mai exact săpăturile arheologice din anul 1953, au dat la iveală faptul că prima biserică de pe dealul Gorganilor nu a fost din lemn, aşa cum susţin majoritatea cercetătorilor, influenţaţi de textul lui Ionnescu-Gion, ci din zid. S-au descoperit resturi ale vechii biserici, propriu-zis, un strat destul de gros de moloz (aproximativ 1 m), ce conţine bucăţi de tencuială cu frescă şi discuri smălţuite. S-a constatat, de asemenea, răzuirea şi tasarea suprafeţei movilei Gorganilor, prin depunerea unui strat gros de pietriş şi de nisip de către cei care au construit întâiul lăcaş de cult. Acest lucru poate fi observat şi astăzi, ori de câte ori se efectuează lucrări administrative ce implică săparea pământului din jurul bisericii. Pământul din jurul ei este plin de moloz rezultat din dărâmarea unei construcţii de zid – cel mai probabil prima biserică – dar şi, lucru foarte interesant, de numeroase oseminte ale celor trecuţi la Domnul mai înainte. Existenţa osemintelor vine în sprijinul ipotezei că, la început, spaţiul din jurul lăcaşului de cult a fost folosit ca cimitir, sau că cimitirul exista dinaintea construirii ei, lucru demonstrat, dacă vrem, şi de etimologia cuvântului gorgan: movilă înălţată deasupra unui mormânt străvechi.
Pisania
Conform pisaniei de la intrare, actuala biserică, cu hramul Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, a fost zidită din temelii, în timpul domnitorului Ioan Caragea Voevod (1812-1818), ajutat de paharnicul Manolache Hrisoscoleo şi de soţia acestuia, Elena, de clucerul Radu Voinescu, de paharnicul Ştefan Voinescu şi de epitropul Gheorghe Artino, precum şi de breasla neguţătorilor cojocari. Interiorul a fost poleit în timpul domniei lui Alexandru Nicolae Şuţu Voevod, în timpul căruia s-a scris şi pisania, în noiembrie 1819.
Ce inseamnă „Gorgan”?
În ceea ce priveşte actuala denumire, biserica Sfântul Ilie–Gorgani, este interesantă opinia lui Nicolae Iorga, care, în Istoria Bucureştilor, menţiona că „între bisericile vechi, se mai înşiră, pe lângă cele arătate mai sus, aceea […] a Gorganului, pe care n’o cred numită după biata modâlcă de pământ pe care e clădită, ci de acel Gorgan Spătarul, cumnatul lui Matei‑Vodă, care-l ajută credincios în răscoala şi izbânda lui. Cercetări tehnice ar lămuri data întemeierii acestui locaş, care nu se pomeneşte înainte de aceste prime decenii ale secolului al XVII-lea”.
Biserica la începutul secolului al XX-lea
La începutul secolului al XX-lea, mai exact în anul 1935, s-a construit turla principală ce se află deasupra pridvorului şi în care sunt adăpostite şi clopotele bisericii, unul mai mare, cu o inscripţie în limba poloneză, turnat în Polonia, în anul 1834, şi un altul mai mic, cu o inscripţie în chirilică. Se pare că turla precedentă a fost construită din lemn, iar în momentul când a devenit impracticabilă s-a recurs la construirea celei din zid, pe care o putem vedea şi astăzi, şi care dă bisericii o înfăţişare somptuoasă. Se ştie că membrii Mişcării au contribuit la construirea scărilor de marmură, care urcă din str. Silfidelor până la biserică, aşa cum reiese din afirmaţiile arhitectului Nicolae Goga (1912–1995), precum şi din cele ale unor contemporani ai evenimentelor, care au reuşit să scape de prigoana comunistă de după 1945. Pentru construirea scărilor şi-a acordat sprijinul şi primarul de atunci al Bucureştilor, Alexandru Donecu şi secretarul său, N. Catino. Perioada interbelică, plină de frământări politice, şi-a pus amprenta şi asupra bisericii Sf. Ilie – Gorgani care, datorită faptului că a fost locul de rugăciune al membrilor Mişcării Legionare, a fost denumită "biserica legionarilor". În ziua de 13 februarie 1937, aici s-a săvârşit slujba înmormântării pentru Ionel Moţa şi Vasile Marin („doi băieţi viteji” – cum i-a numit Nicolae Iorga), care au căzut în Spania, la Majadahonda, în lupta împotriva comunismului, alături de trupele generalului Franco. La prohod, soborul impresionant de episcopi şi preoţi slujitori l-a avut în frunte pe vrednicul de pomenire Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului.
Arhitectura
Din punct de vedere arhitectonic, biserica are un stil aparte, având la bază un plan grecesc, fiind, totuşi, un produs al artei ecleziale româneşti din secolul al XIX-lea, caracterizată de numeroase împrumuturi şi îmbinări între diferite stiluri. Este construită sub formă de navă, având dimensiunile de 29 x 16 m, interiorul fiind împărţit în trei culoare cu câte două rânduri de strane şi 10 stâlpi de lemn (cinci de-o parte şi cinci de alta), care susţin o boltă semicilindrică, pe centru, iar în laterale tavane tencuite de şipci. La intrare se află pridvorul, pe care se sprijină turla despre care am amintit mai înainte. Portalul uşii de la intrare este sculptat în piatră, cu elemente artistice care aparţin artei post-brâncoveneşti. În interior, în partea sudică, se află şase morminte, acoperite cu lespezi de piatră şi inscripţii chirilice şi greceşti (1814-1834).
Pictura
În 1913, s-a refăcut în tempera pictura iniţială a bisericii, de către Constantin Popescu, continuată fiind de pictorul Corbu. Numele primilor pictori au rămas necunoscute. Mai târziu, în 1936‑1937, pictorul Alexandru Basarab, a zugrăvit biserica într-un stil cu accente occidentale (frescă), pictură ce s-a deteriorat în timp. În anul 1982, s-a hotărât refacerea vechii picturi, lucrările fiind începute de pictorul Pavel Chichişan, care, după ce a pictat Sfântul Altar şi partea superioară a naosului, a trecut la cele veşnice, Elisabeta Ursu terminând lucrarea, în anul 1993. Din pictura precedentă s-au păstrat un medalion cu Sfântul Eustaţiu, în partea sudică, şi două chipuri de heruvimi. Pridvorul a fost pictat în frescă, în anul 2006, de către pictorii Dragoş Cristian Dricu şi Iulian Lembrău, din Craiova.
Catapeteasma
Catapeteasma este formată din icoane zugrăvite în Grecia, la Muntele Athos, dintre care, de o mare valoare artistică, sunt cele zece împărăteşti. Biserica deţine şi o icoană a Sfântului Prooroc Ilie, datată din secolul al XVII-lea, de o deosebită frumuseţe, premiată la Expoziţia de Artă bizantină şi românească de la Berna (Elveţia), în anii 1938-1939. Se pare că această valoroasă icoană ar fi fost icoana de hram a vechii biserici, pe locul căreia s-a construit actualul lăcaş.
Actualmente, biserica are patru preoţi slujitori:
pr. Silviu Tudose (paroh), pr. Vasile Gordon, pr. Emanoil Băbuş și pr. Vasile Crețu
